tu nu vei distruge arborele...
                                                    (Deut. 20,19-20)

      toţi oamenii sunt copaci îmi spun
      crescuţi din iarbă
      sărutând câte o aşchie de lemn
      din când în când
      pentru că nu mai seamănă cu noi

      iarba a crescut copacul mult
      atât de mult
      încât un băiat a legat sfoara lui
      adusă de-acasă
      de o creangă mare puternică
      şi s-a spânzurat
      s-o frângă sau să fie şi el atât de mare
     
      lângă copacul uriaş
      e unul mai mic şi poate mai puternic
      iarba creşte acum o cruce de fier
      şi unii i se-nchină

încântare

burta mea frământă aluatul nedospit
bunică-mea e moartă
şi cruciuliţa ei îmi atârnă la gât
până la picioare
acum ştii de ce trebuie sa stau mai mult pe scaun

şi demult n-am mai auzit
clopotul

sticle se ciocnesc singure
de masa mea alunecoasă
eu sorb cu înghiţituri mici şi ling gâtul fumuriu
îl mângâi aşa tăiat
cu limba
e mai multă iubire aici decât în orice act de trădare

din sticla cu bere îmi face semne
iisus cu picioarele ude
m-aş ridica
l-aş lua acasă l-aş încălzi la sân
de n-ar trăi numai în spuma albă

kul 

aş vrea să fiu cool

să le miros eu transpiraţia ăstora care nici măcar nu mă văd
nu-mi cunosc parfumul
dar îmi respiră mie în nas
o buburuză îşi freacă trupul de geamul troleului
nu înţelege de ce nu iese dincolo
nu ştie de ce mai e aici
de ce mai sunt eu pe scaun să respir cu ea

aş vrea să fiu cool
dar n-aş vrea să fiu înaltă
mi-e frică mi-e ruşine să fiu înaltă
n-aş şti cum

eu vreau să fiu un gândac de bălegar
sau mai bine un gândac de colorado
şi bunica să mă ridice de pe frunzele de cartof
cu degetele ei moarte putrezite
şi apoi să mă storcească de pământul ei
cu drag

aş fi kul

monalisa smiles

un zâmbet naşte cercuri concentrice
dinspre asfalt spre coastele mele greu sudate
spre muşchii mei descusuţi plesniţi
dinspre smoala topită spre sângele meu împrumutat
cu puterea cuvântului dimineaţa

un zâmbet naşte cercuri concentrice
dinspre linia întreruptă a şoselei
spre pielea mea jupuită tăiată învineţită crăpată decolorată
muşcă adânc un zâmbet

în drum spre tine
un câine mi-a arătat piciorul
retezat de la jumătate

şi tu crezi că

da
poate c-am zâmbit
şi

fetiţa de la grădiniţa brebu

în fiecare seară ne ştergem creierul de praf şi vrem să fim cuminţi
cu unghiile tăiate şi dinţii spălaţi mâncăm tot
care termină mai repede iese la joacă

în timpul zilei
cu două degete oameni grăbiţi să fie cuminţi
îşi aruncă mucii pe asfalt
alţii să le poarte poverile pe tălpi
să se-mpiedice să cadă să nu se mai ridice să se declare învinşi

pe fetiţa de patru ani de la grădiniţa numărul doi brebu
n-o s-o cunosc vreodată (sau cine mai ştie)
poate că seara la cină tăticul ei cioban vrea să fie cuminte
şi termină primul de păpat
poate că şi mămica şi frăţiorii retardaţi văd
cum îşi vâră jucăria lui în trupul ei mic nestins neşters
sfârşit într-un pumn de carne
dar trebuie să fie cuminţi
să-şi şteargă creierul de praf
înainte de culcare

Din volumul, in curs de aparitie, „Fructe aproape culese"