iarna mea

în sfârşit, totul e alb
ca sânul mamei
somnoros de liniştea
pleoapelor ce întorc
lumea ca pe un cărăbuş,
cu picioarele-n sus,
pedalând  spre răsăritul
ce luminează alb
un plâns cu sughiţuri
anonime, pe plic laşi
amprente, o voce,
când va izbucni culoarea
amar în cerul gurii,
să mă citeşti înfrigurată
ca o mamă sau ca mine,
nins în tranşeele retinei.