 |
 |
 |
|
Proza: Ionel Bostan
Proza
Postat: Marți, aprilie 24 @ 17:57:46 EEST
|
 |
|
|
 |
|
 |
Un doctorat ratat
Din ciclul „Barbatii sunt porci”, de IONEL BOSTAN*
Astăzi, profesorul Sebastian Bratu n-are chef de nimic. Citi presa și, acum, după a doua, ori a treia – cine mai știe, ceașcă de cafea, plescăia nemulțumit. Nu avea nici cea mai vagă idee despre ce va face până diseară. Totuși, un telefon primit de la bunul său amic, profesor și el, Mihai Ghedeon, făcu să-i sticlească ochii, iar gândurile, până atunci complet răvășite, i se retrăseseră în matca lor.
„Bătrâne, uite ce-i: am o fată bună aici (de fapt, la celălalt capăt al țării), te rog, ia-o tu la doctorat, că eu n-am apucat să cer nici un loc anul acesta… Și apoi, să-ți spun drept, m-am și săturat de atâta amar de prostie care se vrea titrată, dar și de putorile astea care ți se aruncă netam-nesam în brațe, poate-poate le dai totul de-a gata, mură-n gură… Da` asta-i fată bună, bătrâne, repet, așa că, vezi tu, rezolv-o cumva…” „Fată bună” fusese accentuat într-un anume fel, ceea ce îl făcu pe Bratu să-l asigure scurt: „Da, bătrâne, pentru tine, cu toată plăcerea. Să vină la mine, din partea ta … Să trăiești, te-am pupat. Pa, pa.” Apoi, pentru el: „Să văd marfa și, după aceea, nu știu, voi vedea, găsesc eu o soluție …” Bine, dar era puțin probabil, își închipuia, ca „marfa” să fie necompetitivă, doar l-a asigurat Ghedeon, iar, acesta, la viața lui, fusese mare crai, poate chiar mai mare decât el. Oricum, marțea viitoare urma să o întâlnească. Credea că n-are nici un fel de importanță că pică în 13 ale lunii…
***
Pe la nouă, un cioc-cioc se auzi timid la ușa cabinetului profesorului Bratu. „He-he, gândi, așa-s toate la început. Sfioase, abia merg în vârfuri de degete, iar după aceea…” Se mai privi o dată în oglindă, își aranjă părul prin zona semigolașă a capului și nodul la cravată, după care o pofti să intre.
***
Sânziana Bott venea din orășelul ei, nu prea mic, dar, oricum, fără cine știe ce tradiție universitară, cu pieptul plin de speranță. Ochiul de expert al profesorului avea să vadă că era distinsă - înăltuță și frumoasă (picioare lungi, sâni mari, armonie… tot, înțelegeți) și modestă, beneficiind de o educație aparte. Ca al treilea copil, din patru – două fete și doi băieți –, adusă pe lume la bătrânețe (iată, taică-su era de-acum aproape octogenar) și crescută în cultul bunei tradiții ortodoxe, era de departe în afara a ceea ce se aștepta el. Așa că o luă pe departe. Cu evoluția lui în carieră, cât a muncit de mult până să fie mulțumit de propriile performanțe șamd. Apoi îi strecură că are o relație proastă spre inexistentă cu nevastă-sa, pe care, de fapt, n-a iubit-o niciodată… Că acum – la aproape 5o de ani - este cumva singur. Ce mai, chestii clasice care se îndrugă de bărbați când vor să sară pârleazul. Îi prezintă și teancul de cărți scoase de el la edituri din țară și de pe aiurea, un pomelnic de distincții și câte altele, că Sânziana își zise, clar, ăsta e supraomul providențial care mă poate sprijini… Spera, la cât îl vedea de important, că un ajutor pentru ea, din partea lui, n-ar însemna deloc mare lucru pentru el. Pentru Domnia sa, mă rog…
***
Sânziana terminase facultatea în urmă cu trei ani și o vreme a lucrat „la patron”, ca secretară. Avea un birou într-o casă fostă naționalizată din zona semimărginașă a urbei, convertită mai încoace în sediu de firmă en-gross. Hardughia, foarte friguroasă, avea sobe de teracotă care încălzeau cu lemne și cărbuni. Făcutul focului (6-7 luni pe an, că suntem în spațiul pre-montan, să spunem), căratul cenușei și curățenia de la sfârșit de program reveneau tot secretarei. Unghiile îi erau praf, iar dacă pierdea din vedere continuitatea alimentării focului cu bolovanii negri și diformi, sufla – să-l reaprindă – de-o dureau obrajii. O dată pe săptămână trebuia să frece cu petrol podelele interbelice, groase și crăpate, de sub care năvăleau șobolanii, deloc timizi, uneori și în plină zi. Zgârcenia „patronului” (teleghidat de hoașca de maică-sa, o zgripțuroaică de contabilă pensionară) mergea până acolo că inventaria zilnic stocul de marfă, dând deoparte pachetele roase la colțuri de șobolani, dar, pe care, la ordinul mă-sii, nu le arunca. Așa ajungeau „pe consum” (la … protocol) pungi de stiksuri, napolitane, biscuiți, bomboane etc. Și cafeaua, pregătită zilnic de Sânziana, provenea tot din …mila guzganilor, iar patronul bea cu mare plăcere și el din același ibric cu salariații (de fapt, alte două fete, plătite și ele cu ce-i scăpa printre degete „domnului inginer”, respectiv cu proverbialul minimum pe economie). Și când se gândește că, nu o dată, acesta, cu dinții nespălați cu zilele, îi cerea pupici…
***
O întâlnire cu o profesoară ce o îndrăgise pe timpul facultății avea s-o scape de aici. Catedra a cărei șefă era urma să se extindă și avea nevoie de absolvenți buni pentru posturile de preparatori și asistenți. Și Sânziana nu numai că terminase studiile cu medie mare, dar se implicase și în alte activități de care mulți dau bir cu fugiții: cercuri studențești, revistă, proiecte comunitare, parteneriate etc. Așa că, din toamna trecută, devenise „domnișoara preparator” chiar la facultatea absolvită.
***
Dar, o carieră în această zonă, fără doctorat, era vacs-albina. Și, evident, profesorul Sebastian Bratu știa bine acest lucru. De aceea, îi promisese acum marea cu sarea, numai să fie fată bună. Că, ținu să precizeze el, a mai avut niște tâmpite care nu s-au ținut de treabă și le-a exmatriculat… Stabilise și un calendar al întâlnirilor în scop „științific”. Era vorba de o dată sau de două ori pe lună. Se și obligă, chiar, să asigure el cazarea. „Hai să-ți arăt, că nu-i departe!” În lift, când au stat aproape lipiți și, apoi, în cele vreo cinci minute de mers pe jos, Sânziana avea să constate că-i manierat, chiar delicat, iar în asociere cu parfumul degajat avea senzația că se află în compania unui prinț. E adevărat, un prinț mai tomnatic…
***
„E cât de cât civilizat”, rosti profesorul învârtind cheia în ușă. Era o combinație între birou de lucru – sute de cărți stăteau în devălmășie, nemaiîncăpând în bibliotecă (mare, dealtminteri), fiecare volum, aproape, având fâșii de hârtie puse ca semn, masă cu computer ș.a. - și garsonieră – cu baie și bucătărie. „Ce zici, lucrurile fiind aranjate sub cuvânt de onoare, ai putea să mă pupi, acu`?” Obținu un sărut, dar mai mult pentru că o înghesuise într-un colț. Buimăcită, Sânziana n-avu o reacție de respingere clară. Asta îi dădu curaj profesorului să facă pasul doi… În timp ce se dezbrăca, o luă: „Hai, ce te porți așa, parcă a-i fi fată mare!”
***
N-ajunse să-și scoată de tot pantalonii, că ea, ca fostă voleibalistă în echipa liceului (am uitat să spunem asta), îl împinse cu putere într-o parte, fugând să rupă pământul… Își sună prietenul, relatându-i totul printre lacrimi și sughițuri. Acesta, un papă-lapte morocănos, îi aruncă doar un „ți-am spus eu să nu te duci!”
***
Doar soră-si (mai mare) i s-a destăinuit complet, după ce îi mai trecu șocul: „Băi, n-am pomenit așa ceva, veneam de pe drum, atâtea ore cu trenul, flămândă, însetată… nu m-a invitat la masă, nu mi-a dat un suc, ci, pac, direct, interesul lui… Și îmi era atât de la îndemână să-i trag una amărâtului unde trebuie și să-l las fără urmași, dar n-am avut curaj…” Consolarea veni imediat: „Așa sunt toți bărbații, tu, ce dacă-i profesor universitar!”
*Autorul este prozator și publicist, membru al Uniunii Scriitorilor (USR) și al Academiei de Științe, Litere și Arte (ASLA).
|
|
| |
Scor mediu: 4,88
Voturi: 9
|
|
Theme Design By SeriArt.net
Powered By Php-Nuke 
Pagina principala
Legaturi www
